Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2023

La o săptămână după scrisoarea de la Carlotta, Ezra Pound a trecut pe la ea. Era începutul lui octombrie, şi ea nu-l mai văzuse din iulie, de la prânzul din apartamentul lui André Spire, de când, spre marea ei încântare, Joyce devenise o prezenţă aproape cotidiană la Shakespeare and Company. Erau în stare să petreacă împreună ore întregi cu jocuri de cuvinte şi tachinări despre călătorii, cărţi şi prieteni comuni. Alături de el, activităţile cele mai banale se metamorfozau literar: ea îşi lua ţigările la fumat, fursecurile lui Adrienne erau bucăţele de mană, iar el îi îndemna pe clienţi să citească poemele lui Whitman cu închinăciuni, de fiecare dată când Sylvia punea în mâinile cuiva volumul Fire de iarbă. Joyce era pe-atât de sclipitor, pe cât o sugera propriul scris. Chiar mai mult de-atât. Se întâmpla deseori ca ea să fie nevoită să-şi repete că aceasta era chiar viaţa ei reală, că James Joyce îi era prieten, că el ţinea la ea suficient de mult încât să vină la librăria ei ca să petreacă împreună o oră sau două în aproape fiecare zi din săptămână.

Vizita lui Ezra la librărie era nepreţuită, în parte pentru că se întâmpla foarte rar. În loc s-o antreneze în discuţii despre cele mai recente cărţi expuse, el se apuca imediat să verifice mesele şi scaunele – ceea ce în ziua aceea era cât se poate de oportun, căci tocmai cumpărase o măsuţă ce zăcuse abandonată pe marginea unui drum de ţară şi care avea nevoie de reparaţii. La nici câteva minute de când sosise, el era deja întins pe podea, cercetând cu privirea partea de dedesubt a vechiturii, încercând să-şi dea seama unde era problema şi care era soluţia pentru starea ei instabilă, în timp ce o întreba:

— Ai auzit ultimele noutăţi despre Ulise?

— Nu, povesteşte-mi. Trebuie să fie foarte proaspete, pentru că Joyce a fost aici acum două zile şi n-a pomenit nimic.

— O, dar el ştie de-o săptămână!

— Să ştie ce?

— O să fie un proces.

— Cum? Şi el să nu-mi spună nimic?

Se simţea rănită, ca un copil dat afară de la un joc de-a prinselea.

Ezra a ieşit de sub masă şi s-a aşezat pe podea să-i explice.

— A doua zi după atentatul de pe Wall Street, John Sumner s-a înjosit până acolo încât să intre în librăria din Washington Square numai şi numai pentru a cumpăra ultimul exemplar din The Little Review, în care se găseşte episodul cu Nausicaa din Ulise. Apoi a trimis brigada de moravuri s-o aresteze pe patroana librăriei, Josephine Bell, pentru vânzare de material pornografic. Iar acum ea şi cei doi editori ai revistei, Jane şi Margaret, sunt aduse în faţa instanţei de judecată din New York sub acuzaţia de obscenitate. Le apără John Quinn.

— Nu e cu putinţă!

— Ba da, a spus Ezra şi s-a vârât din nou sub măsuţă, unde s-a chinuit să desfacă ceva.

Sylvia a rămas cu gura deschisă şi cu pumnii strânşi pe lângă corp. În cele din urmă, a reuşit să întrebe:

— Josephine Bell nu este căsătorită cu partenerul ei de afaceri de la librărie? Eggie Arens? De ce nu l-au arestat şi pe el?

— Probabil că nu era acolo când a venit poliţia.

Ezra a reuşit în sfârşit să scoată ce trebuia desfăcut, cu un icnet şi un „Evrica!“.

Sylvia se îndoia foarte tare că, întâmplător, soţul lui Josephine nu fusese de faţă la arestare, şi că, tot întâmplător, fuseseră trimise în judecată trei femei: Bell, împreună cu Margaret Anderson şi Jane Heap. Oricât de deschis la minte era Ezra în multe privinţe, nu agrea prea mult feminismul, iar în acea dimineaţă ea nu se simţea în stare să-l provoace. Dacă învăţase un lucru pe când militase pentru votul universal, acela era că este mai important uneori să taci decât să deschizi gura. Mai era şi durerea ascuţită pe care o simţea în piept la gândul că Joyce nu se obosise să-i spună nimic din toate astea. Oare doar pentru că era femeie?

Şi-a aprins o ţigară şi a tras din ea cu atâta sete, încât mai că s-a înecat cu fumul.

— Şi de ce a făcut Sumner asta exact a doua zi după atentat? Nu-mi închipui că a fost o simplă coincidenţă.

— Aşa este. Sumner detestă tot ce este străin. Tot ce este autentic. Orice noutate. Dacă mă întrebi pe mine, stă pe urmele lui Joyce de foarte mult timp doar pentru că este irlandez.

Fireşte. Pentru că, deşi New Yorkul era pe jumătate irlandez, ei erau irlandezi americani. Irlandezi din Tammany. Acum că erau la putere, nu îi tolerau pe cei din rândurile cărora se trăgeau. Imigranţii par să fie întotdeauna ţapii ispăşitori, scrisese Carlotta.

Ezra a dezvoltat ideea cu ceva la care ea nu se gândise:

— Şi oricum, Joyce are un aer mai degrabă continental decât irlandez. Poate chiar de rus. Un troţkist. O! Doamne fereşte! Iar scrisul lui este cu mult peste mintea cuiva ca Sumner, şi sunt sigur că n-are cum să nu-l urască, pentru că e măcar atât de inteligent încât să-şi dea seama că nu-l înţelege.

A bătut în masă un cui nou. Când a terminat, a spus,oftând:

— N-ajută deloc că Margaret şi Jane au susţinut-o cândva pe Emma Goldman.

Anarhista notorie. Şi totuşi, Goldman n-a fost acuzată de atentatul de pe Wall Street; onoarea i-a revenit lui Luigi Galleani.

— Aşadar, Margaret şi Jane sunt în vizorul celor de teapa lui Sumner, care încă susţin legea trădării, a spus Sylvia.

Dumnezeule mare, sunt atâtea legi care îi controlează pe oameni: legea Volstead, legea delictului de opinie, legea Comstock…

Ezra a încuviinţat din cap:

— Adaugă la asta şi faptul că o parte din capitolul Nausicaa este despre masturbare, şi atunci avem într-un creuzet laolaltă toate prejudecăţile unor minţi înguste ale patriei noastre.

Masturbare? Era şocant pentru ea să audă cuvântul rostit în gura mare şi cu atâta dezinvoltură. Sylvia nu-şi amintea să-l fi rostit vreodată cu glas tare. Ce demodată sunt! Apoi şi-a spus că acesta este una dintre mizele noii literaturi: să spună lucruri care au rămas de prea mult timp nespuse. În scrisul său, Joyce a folosit cuvântul în mod liber. Masturbare. Aşa că a contracarat, hotărând că prietenia sa cu Ezra putea supravieţui unei provocări:

— Bănuiesc că problema are mai puţin de-a face cu Leopold, cât are cu Gerty, care era dispusă să-i arate pantalonaşii. Ştii, întotdeauna este vina femeii. Madame Bovary. Anna Karenina. Litera stacojie. Sora Carrie.

— Este, a mormăit, Ezra, fără să se uite la ea.

Nelăsându-se descurajată şi sperând că reticenţa lui putea fi învinsă, a insistat:

— Se poate ca episodul să-i tulbure aşa de mult pe unii cititori pentru că Joyce al nostru nu dă vina pe Gerty pentru excitaţia lui Leopold?

— Fără îndoială, a zis el neutru.

Ce ruşine. Îşi dădea seama că el se hotărâse să-şi ţină gura. Calmul acesta evaziv părea să îi cuprindă întotdeauna pe bărbaţii care de fapt preţuiau relaţia lor cu ea. În mod clar, ei nu credeau că prietenia poate rezista dezbaterilor directe pe chestiunile de gen. Deşi iritată, şi-a înghiţit cuvintele şi, în timp ce-şi termina ţigara, a căutat o modalitate de a reveni pe un teren comun:

— Ce se se întâmplă cu ţara noastră, Ezra?

— Este cuprinsă de un somn foarte adânc din care nimeni nu pare în stare s-o trezească, a spus Ezra, ieşind de sub masă, ridicându-se şi testându-i rezistenţa, verificând dacă nu se răstoarnă. Ceea ce nu s-a întâmplat.

— Mulţumesc, a zis ea, uitându-se fix la masă, cu braţele încrucişate la piept. Este oare în stare John Quinn să stârnească fiara adormită?

— Aşa sper, dar el se tot plânge, pentru că are de apărat în faţa Curţii Supreme un caz mult mai bănos.

— Dumnezeule, nu mi-am dat seama că e atât de solicitat. Dar ce părere are despre toate astea domnul Joyce al nostru? Pentru că, se pare, nu vrea să mi-o spună chiar el.

— Omul este un geniu, dar neştiutor precum un copil în asemenea chestiuni. Atâta timp cât e în stare să-şi hrănească familia cât de cât şi să scrie ore întregi în fiecare zi, nu pare să se sinchisească.

— Dar, oricum, de unde face rost de bani?

De mult timp murea de curiozitate să afle, dar de fiecare dată i se păruse nepoliticos să întrebe; astăzi însă, era suficient de iritată ca să-şi scoată capul din carapace.

— Quinn îi mai trimite câte ceva, în schimbul primelor exemplare ale scrierilor lui. Şi mai este şi Harriet Weaver.

— Doamna Weaver? Harriet? De la The Egoist?

Ştia că englezoaica publica Ulise în foileton în revista ei din Londra, aşa cum făceau şi Margaret şi Jane la New York, dar comentariul lui Ezra sugera că sprijinul dat lui Joyce mergea mai departe de atât.

— Chiar ea în persoană. I-am pus în legătură acum mulţi ani. Îl susţine financiar încă de când scria Portretul. Ea a moştenit atât de mulţi bani că nu ştie cum să-i mai cheltuie, şi este de părere că averea a fost făcută pe spatele însângerat al altora, aşa că misiunea sa în viaţă este să o împartă cât mai mult se poate.

Sylvia i-a zâmbit lui Ezra şmechereşte:

— Ce noroc că te are pe tine să-i găseşti cauze nobile.

— Nu-i aşa?

Chiar în acea clipă s-a auzit clopoţelul de la uşă, şi înăuntru a păşit, însoţit de o pală rece de vânt de octombrie, nimeni altul decât domnul Joyce în carne şi oase.

— Vorbeam de lup! a exclamat Sylvia.

În dimineaţa aceea rece, el purta obişnuitul lui palton scorţos de lână, cu gulerul ridicat, pantofi lustruiţi la capătul picioarelor lungi şi subţiri, mustaţa şi părul tunse îngrijit. Era un bărbat frumos, îşi spunea Sylvia deseori. Cu mult mai distins decât dezordonatul de Ezra care, cu părul lui vâlvoi şi obrazul deseori neras, era de fapt mult mai interesant pentru femeile din Cartierul Latin. Îi ajunseseră la urechi zvonuri cum că se culca şi cu alte femei pe lângă Dorothy, dar niciodată nu auzise aşa ceva despre Joyce.

— Nu văd nici un lup, a zis Joyce, privind în jur dinadins, răsucindu-şi încet capul blond deasupra siluetei sale în palton închis la culoare.

— Doar dacă Miss Beach nu a făcut rost de un câine de când am fost ultima dată aici?

— Nici nu mă gândesc, a râs Sylvia, cu toate că şi-ar fi dorit un căţeluş în librărie.

Shakespeare and Company avea o pisică neagră, blândă, pe nume Lucky, pe care lui Joyce îi plăcea să o mângâie când aceasta catadicsea să i se ghemuiască pe genunchi în vreo după-amiază.

Rezemându-şi bastonul de unul dintre rafturi, s-a dus în librărie şi s-a descheiat la palton. Sylvia a mai pus câţiva cărbuni în micul godin din spatele magazinului, simţind în gât un nod de cuvinte, o întrebare care ameninţa să-i ţâşnească din gură: De ce nu mi-ai spus despre proces?

— V-au ars urechile, domnule? a întrebat Ezra, instalându-se chiar în scaunul pe care îl reparase cu aproape un an în urmă.

— „Ca o casă în flăcări“, a răspuns Joyce.

— Washington Irving? a fost propunerea lui Ezra, după cum presupusese şi Sylvia: un citat din Istoria New Yorkului.

— Thomas Carlyle, cred.

— Tipic, a zis Ezra, scuturând din cap.

— Oricum ar fi, mie ochii îmi ard, a spus Joyce. Am lucrat de la patru dimineaţa.

— Dumnezeule, dar când mai dormiţi? a întrebat Sylvia.

— Necazurile cele mai mari ale lui Ulise vin atunci când adoarme, a răspuns el, gânditor, cu ochii rătăcind peste rafturile cu cărţi.

Ezra a ridicat din umeri către Sylvia de parcă ar fi zis: Vezi? Ce ţi-am spus eu? Apoi a început să stea de vorbă cu Joyce în italiană, ceea ce o deranjă pe Sylvia, pentru că italiana sa nu era prea grozavă şi nu le putea urmări conversaţia. Când şi-a dat seama că vorbeau despre procesul Ulise, a intervenit în sfârşit:

— În engleză, vă rog. Sau cel puţin în franceză. Mă îngrijorează soarta revistei The Little Review, pentru că este una dintre publicaţiile pe care le vând cel mai bine.

Ducându-şi mâna la piept, Joyce a încuviinţat din cap şi i-a spus:

— Touché, Miss Beach. Mie scuse. Aveţi dreptate. Domnule Pound, in inglese, per favore.

— Am ocazia aşa de rar să-mi exersez italiana, a oftat Ezra. Dar, mă rog, este în regulă. Îi spuneam lui Joyce că ar trebui să-i scrie lui Quinn ca să-i explice în detaliu cum să apere cartea.

— Iar eu nu cred că este rolul meu. Nu sunt avocat.

— Eşti artist. Cine ştie mai bine decât un artist cum să discute despre artă?

— Quinn mi-a scris în termeni foarte clari că tribunalele americane nu sunt interesate de artă. Ci numai de a lămuri dacă romanul meu conduce sau nu cititorul pe calea pierzaniei. Şi eu am încredere că el va convinge judecătorul că nu o face.

Ezra a scos un oftat frustrat şi a clătinat din cap.

— Prea bine. O s-o fac eu. Şi Yeats o face. Aş vrea ca şi tu să iei poziţie mai intens.

— „Întâi de toate, să-i ucidem pe toţi avocaţii.“

— La naiba, Joyce. Eu nu complotez împotriva lui Henric al VI-lea. Încerc să te ajut.

Încântată de ironia situaţiei – Ezra Pound şi James Joyce aruncându-şi una dintre cele mai faimoase replici ale bătrânului Will în chiar librăria care îi purta numele –, Sylvia le-a înţeles punctele de vedere: Joyce voia să lase legea în seama avocaţilor, iar Ezra voia să se asigure că avocatul proceda corect din perspectiva artei. Îi displăcea însă că doi dintre clienţii săi preferaţi erau în dezacord.

— Am impresia, se încumetă Sylvia, că şi Margaret şi Jane cunosc foarte bine motivul pentru care Ulise merită să fie publicat. Amândouă au scris emoţionant despre statutul artistic al romanului. Iar arta nu este pornografie.

— Ar fi nemaipomenit dacă Quinn ar încerca să le vadă altfel decât ca pe două individe perverse din Washington Square, a spus Ezra.

Sylvia simţi în stomac ceva ca o piatră care sparge oglinda unui iaz. Cum de o urmărise tocmai la Paris acea frază: individe perverse din Washington Square? Pentru că exact aşa le-ar numi, şi pe ea, şi pe Adrienne, locuitorii altor cartiere mai convenţionale dacă ar locui pe Bleecker Street în loc de rue de l’Odéon. Şi deşi îşi dădea seama că Ezra nu făcea decât să repete vorbele lui Quinn despre Anderson şi Heap, lipsa lui de remuşcare în a le rosti la rândul său o făcu să scrâşnească din dinţi.

— Dacă le dispreţuieşte atât de mult, atunci de ce le apără?

— Fiindcă are un mare respect pentru el. Ezra a făcut semn cu degetul mare spre Joyce.

Sylvia şi-a aprins încă o ţigară.

— Ei bine, a spus ea, dându-şi seama brusc că se săturase de obtuzităţile lui Ezra, sper că avocatul va fi convingător.

Întorcându-le spatele, şi-a făcut de lucru cu nişte rafturi, în timp ce Ezra şi Joyce au dat-o din nou pe italiană ca să mai discute puţin înainte să plece Ezra.

După câteva minute, Joyce a surprins-o, spunându-i:

— Sper că noi doi nu v-am ofensat, Miss Beach. N-aş putea tolera aşa ceva. Sunteţi atât de amabilă şi plină de solicitudine încât nu pot să vă urez decât tot ce este mai bun.

— O, nu vă faceţi griji. Dar… trebuie să recunosc că am fost surprinsă că nu mi-aţi vorbit despre proces.

— Nu am vrut să vă supăr. Mi se pare şi aşa îndeajuns de bulversant.

— Nu sunt de porţelan.

Joyce a zâmbit.

— Nu, sunteţi de bronz.

Ea s-a înroşit, deşi erau doar nişte vorbe măgulitoare.

— Frumos compliment, dar ideea este că vreau să fiu de ajutor, domnule Joyce. Şi… Şi mai ce? Credeam că suntem prieteni? Suna de parcă ar avea zece ani. Şi asta e. Vreau să ajut.

— Mă ajutaţi deja oferindu-mi relaxarea mea preferată din Paris.

Şi-ar fi dorit ca atâtea complimente să fie suficiente, dar nu erau. Ea voia să facă ceva, voia ca Shakespeare and Company să fie mai mult decât un prilej de relaxare. Voia ca Margaret şi Jane să fie apreciate altfel decât nişte individe perverse din Washington Square. Voia ca Ulise să aibă cât mai mulţi cititori. Atâtea lucruri de făcut. Cu doar doi ani în urmă, voia o librărie. Acum că o avea, voia şi mai mult. Era lăcomie sau ambiţie? Să fie oare vreo diferenţă între cele două?